“Oamenii nu pot crea nici măcar un vierme,
dar fabrică zei cu miile”
Nu mai ştiu unde am citit chestia asta şi nici nu m-am obosit să caut. Aparţine unui ins, francez parcă, posesor de oareşcare celebritate, mult scepticism şi imensă dreptate.
Trăim cu tentaţia de a crede în multe care nu au probat niciodată că există. Într-o lume de certitudini veninoase, ne îngropăm în fantezie oricât de gros ar fi lanţul cu care ne pretindem ancoraţi în realitatea de pipăit.
Până şi atacul de panică este o religie. Da, chiar aşa! Este preotul bolilor. Vine să-ţi şoptească la ureche că vei muri şi tu crezi, pentru că te-ai născut cu nevoia de a crede şi cu spaima că vrei muri. Inima ţi-o ia razna şi cică te calmezi doar cu dacă învingi crezul că vei face infarct în secunda următoare. Şi, dacă n-ai calmante, te poţi linişti cu rugăciuni, deci transferându-ţi nevoia de a crede în altceva decât şoapta perversă a panicii subite.
Aşa e decât lumea. Oamenii îşi şterg lacrimile, sîngele şi deznădejdea pe prosopul religiei şi merg mai departe. Sunt atât de slabi că au nevoie de zei care să le ţină o mână pe cap după ce au omorât pe cineva. Sunt atât de nevolnici încât, tot rugându-se, au devenit o specie ineficientă. Nu pot dezvolta decât concurenţă. Mai mult nu se poate.
Ca să se mintă că sunt de fapt fiinţa perfectă, oamenii pornesc războaie în care se julesc şi apoi merg din nou la biserică pentru a-şi şterge sângele, mustrările sau, după tabără, durerea. Acolo se întâlnesc cu toţii în singura secundă de linişte în care, în loc să-şi vorbească, imploră în sus după o linişte pe care nu o vor avea niciodată. Pentru că o tihnă perpetuă ar ucide zeii. Iar zeii nu-s nebuni să se sinucidă!
