Doru Gheorghiu – rândul de seară

Au trecut patru ani de atunci, dar Portugalia poartă încă stigmatul ratării titlului continental chiar pe teren propriu, în faţa Greciei, în urma unei finale înaintea căreia spuneau deja „În sfârşit!”.

Portugalia reprezintă poate cea mai trist poezie a fotbalului. Pe acea bucată de pământ înghesuită pe malul Atlanticului de o Spanie trufaşă s-au născut multe dintre marile nume ale fotbalului. Orice discuţie începe aici cu Eusebio şi se continuă cu Figo şi se încheie cu Cristiano Ronaldo, adică, măcar de două ori Hagi şi-o dată Mutu. Cu toate acestea, îndreptăţiţi perpetuu să viseze, portughezii şi-au consumat marile momente cu capetele plecate. Frumoşi, dar naivi, au fost în multe rânduri mari favoriţi şi au sfîrşit drept mari perdanţi. Parcurgând declaraţia lui Scolari, care împarte toate şansele în mod egal la toţi, îmi dau seama că după acea păţanie cu Grecia, portughezii caută să-şi cenzureze aspiraţiile. Şi poate acest nou tip de realism va aduce şi primul final fericit pentru o naţională care merita poate un palmares mult mai lung decât cel pe care îl etalează acum.

Zidul care pe care un fotbalist trebuie să-l sară pentru a intra în istorie este tot mai înalt. Trebuie să ţinem minte tot mai multe nume, uitând tot mai frecvent altele şi considerând mult prea repede unele noi. Figo a reuşit totuşi să strângă un capital de notorietate mult mai solid decât marketingul lui Beckham sau harul lui Ronaldo.

Şi vedetele se împart pe specii şi se definesc cel mai bine după cum apun. Unele se retrag urât, încăpăţânându-se să creadă că încă mai pot, chinuindu-se până în ultima secundă ca rezervă într-un club de pluton, după trei operaţii de menisc şi multe lufturi pe final de meci.

Altele îşi calculează ca scoţienii ultimii ani şi-şi tranformă finalul într-un butic în care vând, de regulă peste ocean, bucăţi de imagine pentru un fond de pensie cât mai consistent. Apoi sunt acele staruri care cad pradă unui dulce miserupism. Se îngraşă, mai joacă un an şi se lasă pe tăcute, între două petreceri.

 În fine, pentru cei ca Figo soarele străluceşte până în ultima secundă pentru că au luat fotbalul în cel mai serios mod cu putinţă. Retragerea e la fel de zgomotoasă ca şi afirmarea. Ca el Mai sunt doar câţiva. Un Beckenbauer, un Maldini sau un Zidane. Singur, Maradona a fost din toate câte puţin şi e imun la toate coroziunile timpului. Dar el este altă poveste, pentru o altă zi…

Gigi Becali glumeşte încă pe ici, pe colo. Spune că frigul din Rusia poate deveni chiar confortabil pe lângă viaţa trăită cu perspectiva vizitei mascaţilor. Becali glumeşte, dar nu se mai distrează.

A glumit din prima secundă petrecută la Steaua. La început o făcea pe seama lui, spunând că va veni o zi în care în Ghencea va iei de la vestiare Real Madrid. Nu l-a crezut nimeni şi toată lumea a râs. De aceea, când gluma s-a îngroşat, Becali a căpătat un cerc deasupra capului. Erau timpurile în care Steaua juca o semifinală în Europa, pentru a da apoi nas în nas cu Real, zugrăvind în nuanţe de profeţie bancurile patronului.

Ăsta avea să fie şi finalul umorului de calitate. Dintr-un ganglion simpatic, Gigi Becali a devenit o metastază imprevizibilă. În doar câţiva ani, cel mult un deceniu, Gigi Becali a evoluat după un mecanism pe care doctorii oncologi îl înţeleg cel mai bine. Până într-o zi în care i s-a arătat că există cineva mai sus decât el, care îi poate şterge rapid zâmbetul de pe buze. Şi nu e vorba de Dumnezeu.

Ce am scris mai jos este pura fictiune. Mi-ar placea sa stiu insa ca exista astfel de oameni care nu fac nimic toata viata doar pentru ca gandesc prea mult. Daca va place Kafka atunci va plac astfel de oameni pentru ca ei ating perfectiunea pe firul scurt al ciudateniilor lor absolute.

Pe unul l-am si intalnit. Mi-a fost sef. Mi-a lasat insa senzatia ca este imperfect. Nu facea nimic, dar strica asta lasand senzatia ca putea sa faca orice si ca stie totul…

Omul care nu a mai iesit niciodata

Nu m-am mai sculat de multa vreme atat de dimineata. Dincolo de buimaceala simt deja incitarea subiectului. Un om care n-a mai fost niciodata afara! Agorafobie? Nu. Probabil ca undeva, la originile intamplarii, sta o cumpana a vietii. Ma grabesc spre metrou si cobor neglijent treptele, ordonandu-mi intrebarile. „Il gasesti ori la Unirii, ori la Romana. Are o barba lunga, dar e spalat. Cauta sa stea pe la mijlocul peronului. Nu cerseste, dar nici nu refuza daca i se da…”. Asta mi-a spus un var de-al doilea…

Pana la Romana trec absenta peste statii. Aceleasi fetze plictisite. Numar de cate ori casca lumea in metrou. De mult mai multe ori decat mainile duse la gura… Cobor in forfota fara sfarsit de la Romana si il vad prin multime tolanindu-se mai bine pe un scaun de plastic. Imi zambeste de parca m-ar fi asteptat. „Buna ziua! Am venit pentru un interviu”, spun un pic jenat de explicatia pe care ar trebui s-o ofer in continuare. „Mda, e adevarat. N-am mai iesit de la metrou de vreo doi ani. Si atunci doar ca sa-mi iau niste nuggets de la Mc’Donalds ca aveau o promotie si mi-a dat cineva un cupon”. Ma surprinde. Vorbeste prea curat si stie sa spuna “naghetz”. E mai mult decat un om al strazii.

Pare ca-mi citeste gandurile. „Stai langa mine draga. Priveste un pic si incearca sa-mi spui ce vezi in jur. Atunci o sa intelegi”. Ma asez cu reticenta, dar el nu miroase urat, cum ma asteptam. „Fac dus aici, in vestiarul celor din statia asta. E, daca vrei , sediul meu central. Nu-s ticnit. Incearca un pic sa privesti in jur”. Ma uit si vad ce vad in fiecare zi. Oameni care pasesc ritmic spre treburi stiute doar de ei. „Nu! Nu asa! Incearca sa-i citesti. O sa vezi ca devine amuzat.” Iar eu incerc. Am in fatza o femeie intre doua varste. Se rujeaza grabita. Si-si aranjeaza fusta. Atunci mintea incepe sa se joace. Din stresul ei deduc ca merge la o intalnire romantica. Ba nu! Merge la un interviu pentru un nou job. Doar e luni si e noua dimineata. Ma uit inapoi la omul-care-nu-a –mai-iesit-niciodata. „Intelegi? Asta fac eu si nu m-am mai plictisit de multa vreme. In rest ma plimb. Hai sa vezi lumea”. Ne ridicam in momentul in care un metrou intra in statie. Intr-un mod mistic, datorita lui, incep sa fiu atent la oamenii din jur si sa inteleg mai multe despre ei.

Ajungem repede in Victoriei. „Aici mai dorm din cand in cand eu”, spune ciudatul meu interlocutor si se indreapta spre o usa din metal aflata spre capatul peronului. Ma tin dupa el magnetizat de bizareria momentului. Intram intr-o camera in care miroase a cauciuc ars. „Ce faci, Gica?” il intreaba omul pe un tehnician imbracat intr-un halat unsuros. „Oh, astept sa plec”, raspunde Gica, molfaind ceva ce lasase in aer un damf de usturoi. Trecem de inca o usa si intram intr-o alta lume. In cate un colt, tolaniti pe cate o saltea, doi pusti trag din cate o punga. Simtul olfactiv intra in alarma pentru ca trec prea brutal de la usturoi la aurolac. „Pe astia doi aproape ca-i salvasem. Sunt copii mei. Din pacate, eu sunt doar eu, iar ca ei mai sunt multi. O vreme se lasasera, dar au fost din nou corupti. Nu stiu daca mai am ce sa le mai fac. In spate e locul meu.” Mergem in spate unde sunt din nou surprinsa. Un pat si un raft plin de carti. „Asta e pentru tine”, imi spune intinzandu-mi un volum. Citesc: Cel mai iubit dintre pamanteni, Marin Preda. Zambesc, multumesc si ma retrag spre peron.

Ne suim din nou in primul metrou. „Fiecare tren are istoria lui. De pilda, in asta au dat o petrecere niste pusti in triaj. Stai! Uita-te acolo!” Ma uit catre un tanar care incearca sa fure un portofel dintr-o poseta, profitand de relativa inghesuiala. As vrea sa-l anunt ca e vazut, dar omul ma apuca de mana. „Suntem doar spectatori. Asta e regula mea. Singura”. Ajungem la Aurel Vlaicu dupa ce am mai facut cateva profile psihologice celor din jur. Nu am pus inca nici una din intrebarile pentru care l-am cautat: „De ce? Ce mananca? Ce prieteni are?”, dar simteam totusi un sentiment de implinire. Aflasem mult prea multe despre un loc despre care stiam doar lucruri de tranzit. „De ce?”, il intreb. „Poate pentru ca sunt las si am preferat sa fiu doar spectator, nu sa traiesc eu. Esential este insa ca nu ma plictisesc”, raspunde cu voce tremurata de coboratul intr-o oarecare graba a treptelor. Urmatoarele intrebari: „Din ce traiti aici? Cersiti? Ce mancati?”. Raspunde cu un zambet de genul celui al lui Sergiu Nicolaescu si se arunca intr-un metrou. „Atentie se inchid usile!”. Raman pironit, dar, in mod ciudat inteleg. „Aici e capatul lumii mele. Ultima statie. Imi pare rau!”, imi striga prin usa….

Dedic aceste renduri acelui om care vorbeste atat de frumos, dar face atat de putin, este usor de incantat si cu atat mai mari ii sunt deprimarile de dupa, se enerveaza des si atat…. Nu il voi mai prefera niciodata pentru ca are labirintul sau, metroul sau in care nu vreau sa ma mai pierd….

Ceva scris de Johnny Cupen, un jurnalist de sport foarte drag mie, in Prosport:

Ce noapte de vis, acum 22 de ani, când o Românie ostenită şi tristă se căţăra spre soare pe umerii fotbaliştilor săi!

Dacă Piţurcă ar fi fost şi acum antrenor în Ghencea, atunci aceaste randuri poate că l-ar fi vizat pe actualul selecţioner. Lăcătuş reprezintă însă acum verigheta care leagă trecutul Stelei de prezentul ei.

A fost cel mai rău jucător pe care l-am văzut pe terenurile din România. Fotbalul a însemnat totul pentru el, iar Steaua chiar mai mult decât atât, împletindu-şi zilele şi ambiţiile în jurul clubului care l-a răsplătit cu o celebritate greu de atins.

La 19 ani, un puşti pletos lăsa Braşovul în urmă şi privea printre şuviţe către un viitor plin. Avea ceva special pentru că, vreme de 90 de minute, la sfârşit de săptămână, reuşea să se abandoneze instinctelor. Şi, în multe rânduri, la fotbal totul înseamnă să nu gândeşti prea mult. Ia pur şi simplu mingea, calcă apăsat, ignoră fluierăturile, pune-o jos şi trage sub bară, în faţa unui Urruti pe care abia dacă l-ai privit. Adesea e tot ce-ţi trebuie…

Lăcătuş încearcă acum, ca antrenor, ce a reuşit de zece ori ca jucător, adică să devină campion. Totul se joacă azi, 7 mai, la Cluj, între CFR şi „U“. Chiar dacă nu va obţine un nou titlu, deja simplul fapt că i-a rezistat până la final de campionat imprevizibilului Gigi Becali şi că a recuperat 11 puncte până la CFR înseamnă o victorie. Una care arată că până şi fiarele pot deveni înţelepte.

Despre căpitanul de pe Titanic ştim că a ales să rămână. Poate că, în realitate, nu a mai găsit bărci, dar nu mai contează pentru că noi aşa îl ştim. Un film despre căpitani ar trebui să înceapă cu Steven Gerrard şi să treacă rapid la Totti, undeva după subiectul Raul. Despre Mirel se poate spune că, atunci când aleargă, are ceva din Gerrard, iar când se accidentează aduce cu Totti. O asemănare cu Raul este mai greu de găsit. Poate verigheta. În rest, devine greu să enunţi ceva cu adevărat epic despre el.

Probabil că vom avea în continuare un soi de simpatie faţă de el şi, sigur, steliştii n-au cum să-i reproşeze că vrea să plece. Când anunţi însă asta exact în mijlocul apocalipsei, îţi pierzi iremediabil din parfum şi din grade şi devii doar alt jucător care vrea alt contract. Din păcate, Mirel a tratat ca un fotbalist comun momente care ar fi putut deveni istorice. Îmi amintesc de Bistriţa sau, de pildă, de Boro, unde privea steril bombardamentul, pierdut între Ghionea şi Goian. Când nu te ajută meniscul, nu-ţi permiţi să pierzi şi din poză. Mă tem că, într-un film despre căpitani, Mirel poate fi cel mult dublura care priveşte invidios cum alţii au stofă sau măcar sunt buni actori.