Zidul care pe care un fotbalist trebuie să-l sară pentru a intra în istorie este tot mai înalt. Trebuie să ţinem minte tot mai multe nume, uitând tot mai frecvent altele şi considerând mult prea repede unele noi. Figo a reuşit totuşi să strângă un capital de notorietate mult mai solid decât marketingul lui Beckham sau harul lui Ronaldo.
Şi vedetele se împart pe specii şi se definesc cel mai bine după cum apun. Unele se retrag urât, încăpăţânându-se să creadă că încă mai pot, chinuindu-se până în ultima secundă ca rezervă într-un club de pluton, după trei operaţii de menisc şi multe lufturi pe final de meci.
Altele îşi calculează ca scoţienii ultimii ani şi-şi tranformă finalul într-un butic în care vând, de regulă peste ocean, bucăţi de imagine pentru un fond de pensie cât mai consistent. Apoi sunt acele staruri care cad pradă unui dulce miserupism. Se îngraşă, mai joacă un an şi se lasă pe tăcute, între două petreceri.
În fine, pentru cei ca Figo soarele străluceşte până în ultima secundă pentru că au luat fotbalul în cel mai serios mod cu putinţă. Retragerea e la fel de zgomotoasă ca şi afirmarea. Ca el Mai sunt doar câţiva. Un Beckenbauer, un Maldini sau un Zidane. Singur, Maradona a fost din toate câte puţin şi e imun la toate coroziunile timpului. Dar el este altă poveste, pentru o altă zi…
