2004… început de iarnă. Conferinţă de presă. Un tânăr priveşte printre gene către îmbulzeala din faţa sa. Încearcă să-şi compună o privire de om spăşit, dar mesajul ochilor este unul obraznic: „Acum sunt la pământ. Trageţi în mine cu tot ce aveţi. O să obosiţi într-o zi, iar eu, Adi Mutu, voi fi tot aici. O să uitaţi de Chelsea odată cu mine. Şi, chiar dacă nu mă mai vreţi, eu vă vreau. Şi o să vă am!”. Ce a spus pe gură nu mai contează.
2008… început de vară. Mă uit pe poze de la Euro. Un televizor redă ştirile zilei: „Înaintea crucialului meci cu Franţa… Mutu e lovit… plătească 12 milioane de euro…”. Închid o poză cu Chivu. „… primit groaznica veste… bunica sa a murit…”. În sfârşit, o poză cu Mutu la zi, din Elveţia, pentru materialu’ ăla cu drama lui. Văd însă acea privire de atunci, şi realizez că se întâmplă din nou. Mutu este aici şi va lupta pentru că, atunci când îi este rău asta ştie să facă cel mai bine. Într-o zi, Mutu va cădea pentru că asta fac în final toţi. Eu pur şi simplu ştiu însă că nu se va întâmpla acum! Nu azi!
