Mă uimeşte interviul din Prosportul de azi cu stelistul Goian. În ciuda înălţimii sale, mă obişnuisem ca el să nu se dea la nimeni în afara gazonului. Şi-a făcut loc pe tăcute printre titularii Stelei, mutându-l un etaj mai sus chiar pe căpitanul Rădoi. Tot fără prea multe cuvinte a ajuns la naţională, unde s-a înfipt bine lângă Tamaş şi părea că aşteaptă ca toate să vină spre el fără să comenteze, fie că vorbim de atacanţi, premieri sau afirmări. Iată însă că Goian totuşi vorbeşte. Uite că nu este doar un plăvan blajin, care se enervează doar când moare, adică doar când e prea târziu. Uite totuşi că, atunci când se simte lovit, Goian le zice chiar apăsat. Mă bucur să aflu că se pricepe să se apere şi cu gura. Ştiu totuşi şi că avem atâtea vedete, încât mi-ar părea rău ca Goian să se lase cumva pe vine pentru a se înghesui printre ele. A fost atât de seducătoare liniştea să ştiu că acolo, în spate, pe fundal, peste greţurile din diverse momente ale lui Mutu sau Dică, se va ridica mereu un cap uriaş, care nu spune niciodată nimic, dar care face întotdeauna umbră peste toate emoţiile noastre.