Steaua, un timbru filat

Scriu în timp ce probabil că Lăcătuş, roşu la faţă şi răguşit rosteşte fraze scurte într-un vestiar în care nu se aude nimic altceva. 1-1 cu Vaslui. Nimic nou până la urmă. Un egal acasă, ca multe altele. Nu îndepărtează iremediabil pe Steaua de titlu, după cum nici Porumboiu nu a tras de o maneta pentru a primi toate trei fructele in cazinoul fotbalului. Vâzând meciul în redacţie, dincolo de rezultat, un sentiment sumbru mi s-a părut că pluteşte deasupra bulevardului.

Zi după zi, Ghencea nu uită parcă numai să zîmbească, ci pare că a pierdut total şirul vieţii sale. Trăia în alt mod fie şi cînd făcea egal acasă. Le făcea altfel. Avea un alt stil de a pierde şi de a face egal. Acum, suporterii stau întorşi cu profilul către teren şi sunt conectaţi cu toată repulsia pe care o pot oferi de o anume lojă. Acolo, la acel bacon special modificat, mărgelele sunt trecute printre aceleaşi degete ca la meciul cu Valencia, dar nu mai regăsesc harul şi hazul divin de atunci. În fine, pe teren nu se mai nasc idei în viteză, ci totul pare ulei de ricin înghiţit minut după minut plus prelungiri. Lăcătuş e tot o statuie, dar fanii încep să-i ciobească şi lui nasul cu dalta urii pentru acea lojă pe care el o slujeşte. În fine, îndrăznim şi spunem: lipseşte Rădoi, dar lipseşte şi Lăcătuş. Lipseşte Piţurcă, lipseşte Prodan şi de la vestiare nu mai apare Balint. Boloni e de multa vreme istorie si nici macar un Ilie Stan nu se mai iveşte să trimită rachete. Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele…

Unii ar spune că sunt momente şi momente, că echipa asta a pierdut doar un punct şi poate doar un titlu în această seară. Ceva îmi spune că este însă pe cale să-şi piardă cartea e identitate. Devine tot mai mult doar o marcă poştală mototolită într-un pumn de copil care intră pe poarta stadionului. Din păcate însa, nici copiii nu mai colecţionează timbre, ci, după cum sună o ştire venită tot în această seară, apar la stadion cu cuţite.

Întrebări pentru voi: pe ce loc va termina Steaua acest campionat şi cu ce fotbalişti din Liga I credeţi că poate regăsi spiritul echipei de altă dată? Aştept aici, cu maxim interes, comentariile voastre pe această temă.

 

BE CA LI

Gigi, Gigi, Gigi… Peste tot numai Gigi. Râzând, ameninţând, luând peste picior, fiind furios şi iar râzând. Unii colegi din presă se dezbracă acum de acest Frankenstein care ne aparţine tuturor. Noi l-am trezit în arcul electric al senzaţionalului căutat cu orice preţ. Şi căutat înseamnă scris de noi, citit de voi. Prin scrupulele pe care mi le atribui, mi-l atribui şi pe Gigi Becali ajuns la altitudini de popularitate unde ameţeşte tot mai des şi apoi cade peste noi toţi.

Este, înainte de orice, o creaţie a presei, dar asta rămâne doar o constatare. Fatalistă, dar o simplă constatare. Înaintea noastră regăsim puţine şi precare idei faţă de cum trebuie tratat pe mai departe Becali. Şi tratat înseamnă cum să-l scriem noi şi cum să-l citiţi voi. E la fel ca atunci când sari un gard şi imediat constaţi că în faţa ta mârâie un doberman. Ne trebuie rapid o cale pentru a ieşi dintr-un cerc vicios şi cinic. În presa zilelor noastre se spune că fără Gigi nu ai subiect. Cu Gigi în ziar sau la TV ai spectacol, dar hrăneşti în continuare o tumoră. Avem nevoie de un alt drum pentru că trebuie să fim cinstiţi cu noi şi cu voi: de rezultat nu putem să mai ţinem… Nici noi şi nici voi!

Voi ce credeţi? Cum credeţi voi că ar trebui să tratăm o personalitate ca Gigi Becali?

Aştept plin de curiozitate răspunsurile voastre!

 

Goe la cornerul vieţii

Mă uimeşte interviul din Prosportul de azi cu stelistul Goian. În ciuda înălţimii sale, mă obişnuisem ca el să nu se dea la nimeni în afara gazonului. Şi-a făcut loc pe tăcute printre titularii Stelei, mutându-l un etaj mai sus chiar pe căpitanul Rădoi. Tot fără prea multe cuvinte a ajuns la naţională, unde s-a înfipt bine lângă Tamaş şi părea că aşteaptă ca toate să vină spre el fără să comenteze, fie că vorbim de atacanţi, premieri sau afirmări. Iată însă că Goian totuşi vorbeşte. Uite că nu este doar un plăvan blajin, care se enervează doar când moare, adică doar când e prea târziu. Uite totuşi că, atunci când se simte lovit, Goian le zice chiar apăsat. Mă bucur să aflu că se pricepe să se apere şi cu gura. Ştiu totuşi şi că avem atâtea vedete, încât mi-ar părea rău ca Goian să se lase cumva pe vine pentru a se înghesui printre ele. A fost atât de seducătoare liniştea să ştiu că acolo, în spate, pe fundal, peste greţurile din diverse momente ale lui Mutu sau Dică, se va ridica mereu un cap uriaş, care nu spune niciodată nimic, dar care face întotdeauna umbră peste toate emoţiile noastre.

 

Piţi, ai treabă!

Am pierdut urât cu Olanda şi vrem să ştim de ce! Reflexul de a cere o decapitare vine ca o refulare a celui care, dacă n-a primit capete ale duşmanului, vrea măcar unul dintre ai lui. Unul cu nas ascuţit şi cu părul negru şi lins.

Ne înghesuim să-l înjurăm acum pe Piţurcă şi autocarul pus în poarta mândriei noastre şi l-aş fi înjurat şi eu, dar mi-am amintit brusc de Iordănescu. De icoane, de evadări din cantonament, de goluri primite în ultimul minut şi de cei opt ani dinaintea meciului cu Olanda. Mândria noastră, cea în care simţim răni acum, ne-a fost resuscitată de el, acest Satana cu care am ajuns într-un Rai pentru care aveam, HAI NAIBA S-O RECUNOAŞTEM ODATĂ!!!, decât o jalnică viză de flotant. Cred şi spun apăsat că Piţurcă trebuie să meargă mai departe. Nu avem timp de prostii. Preliminariile nu-s din 6 în 6 ani şi nici nu se califică 6 din grupă.

 

Să trăiţi bine!

Poza asta a fost publicată acum câteva minute de Gazzetta dello Sport. “Il Biscotto” (Biscuitul) este termenul folosit de italieni pentru ce înţelegem noi prin blat/meci strategic/trânteală. Hai, mergeţi acasă fraţilor pentru că

Nu-s de acord cu blatul sub nici o formă a lui. Nici măcar forma care convine acum României. Faptul că francezii, dar mai ales italienii se dau acum cu fundul de pământ elveţian suspectând şi detestând o presupusă pace între noi şi Olanda. Uită prea repede episoade mult mai ruşinoase din istoria fotbalului lor şi invocă acum virtuţi pe care nu le au. Pentru asta şi pentru multe alte postere, injurii şi aroganţe sunt ispitit să vreau cel mai cusut cu aţă albă meci dintre cele care n-ar trebui să se joace niciodată.

 

România de diseară

Mai sunt trei ore până la meciul ăsta cu Olanda. Am cam obosit la câte variante am auzit. Cea bună şi sănătoasă este că ei vor juca. O vor face însă fără oase puse la bătaie şi fără mulţi titulari, ceea ce ne avantajează. Trebuie să aveţi emoţii pentru că este o partidă adevărată. Nu Ceahlăul - Bistriţa, dacă la asta vă gândeaţi. Nu avem prieteni şi cu atât mai mult aceştia nu sunt olandezi.

 

Indianul (tribut unui antrenor care-mi place foarte mult)

Cehii au imaginaţie. Au adus o poreclă pentru selecţionerul lor tocmai de peste Atlantic. Acasă la Praga, Karel Bruckner este poreclit „Kleki Petra”, o căpetenie de indieni dintr-un roman.

 

Chiar! Dacă i-ai pune o pană şi şi-ar lăsa părul argintiu să crească, Bruckner ar trece uşor drept înţeleptul care stă turceşte lângă cort şi priveşte impasibil cum armata americană îi măcelăreşte pe ai săi. Bruckner doar seamănă, nu şi are sânge de indian. În mod sigur însă are stofă de general. Sub sceptrul său, Cehia a fost un adversar de temut în ultimii ani. Antrenează de 33, ascensiunea sa începând în 1973, la Sigma Olomouc. Şi-a confecţionat repede faima de strateg cu mare tact. În 1980, la un meci de campionat, a pus la cale un mod inedit de a da gol din lovitură liberă: doi fotbalişti se îndreaptă în acelaşi timp spre poartă, ca şi cum ar şuta. În mod surprinzător pentru adversari, cei doi se cioocnesc însă şi cad fără să atingă mingea. În momentul de uluială inerent, un al treilea a venit şi a pasat pentru un atacat care a marcat apoi lejer. De atunci a inventat multe. Jucători, echipe şi, mai ales, rezultate de mare prestigiu pentru Cehia. Şi a făcut totul foarte ieftin. În 2004, avea un salariu de doar 100.000 de euro. În acelaşi an, Sven Goran Ericksson câştiga 3,7 milioane de lire sterline. Şi n-o să-mi fie clar niciodată cine este ăla mai bun între ei…

 

Născut pe 13 noiembrie 1939, la Olomouc, Bruckner socoteşte că a făcut şi a văzut destule până la 69 de ani. El a anunţat înainte de turneul final al Campionatului European că acesta reprezintă ultima sa aventură alături de selecţionata cehă. După confruntările din Elveţia şi Austria bătrânul indian se va retrage, urmând să-şi trăiască anii bătrâneţii în Olomouc. Cehii nu mai sunt la Euro, iar Bruckner nu va mai fi niciodată pe vreo bancă tehnică. A lăsat însă urme adânci în fotbal.

Poate că vă întrebaţi de ce îi dau atâta cu Bruckner ăsta. Am avut ocazia să-l văd în carne şi oase la Cehia - România şi m-a impresionat. Măcar la apus, un om care te impresionează merită câteva minute şi 10+20 de rânduri

 

Au început deja fentele?

Ceva ciudat petrecut acum o oră: FRF anunţă pe www.frf.ro echipa pe care o va alinia Victor Piţurcă în partida cu Franţa din seara asta. Un lucru cât se poate de oficial, fiind vorba de o sursă veritabilă şi la fel de oficială. Apoi, la o jumătate de oră distanţă, ştirea cu echipa dispare de pe site+ul frf.

Sunt aproape sigur că a fost o nadă pentru francezi şi că primul unsprezece va arăta altfel.

ECHIPA ANUNŢATĂ PE SITE-UL FRF:

Lobonţ – Contra, Tamaş, Goian, Raţ - Cociş, Rădoi, Chivu - Nicoliţă, Mutu - D. Niculae

ECHIPA PE CARE O ANTICIPEZ EU: 

Lobonţ - Contra, Tamaş, Goian, Raţ - Codrea, Rădoi, Chivu - Fl. Petre, Mutu - Marica

 

Ziua pozelor

2004… început de iarnă. Conferinţă de presă. Un tânăr priveşte printre gene către îmbulzeala din faţa sa. Încearcă să-şi compună o privire de om spăşit, dar mesajul ochilor este unul obraznic: „Acum sunt la pământ. Trageţi în mine cu tot ce aveţi. O să obosiţi într-o zi, iar eu, Adi Mutu, voi fi tot aici. O să uitaţi de Chelsea odată cu mine. Şi, chiar dacă nu mă mai vreţi, eu vă vreau. Şi o să vă am!”. Ce a spus pe gură nu mai contează.

2008… început de vară. Mă uit pe poze de la Euro. Un televizor redă ştirile zilei: „Înaintea crucialului meci cu Franţa… Mutu e lovit… plătească 12 milioane de euro…”. Închid o poză cu Chivu. „… primit groaznica veste… bunica sa a murit…”. În sfârşit, o poză cu Mutu la zi, din Elveţia, pentru materialu’ ăla cu drama lui. Văd însă acea privire de atunci, şi realizez că se întâmplă din nou. Mutu este aici şi va lupta pentru că, atunci când îi este rău asta ştie să facă cel mai bine. Într-o zi, Mutu va cădea pentru că asta fac în final toţi. Eu pur şi simplu ştiu însă că nu se va întâmpla acum! Nu azi!

 

Doar noi şi Mutu

Am scris azi ceva pentru ProSport-ul de mâine despre Mutu, încercând să fug de ipocrizia momentului. Am evitat să-i plâng pe umăr pentru cât de greu îi este după ce a aflat că are de dat 12 milioane de euro lui Chelsea sau cât de mare ar fi durerea atunci când îţi moare bunica. Nu pentru că aş bagateliza, ci doar pentru că astfel de lucruri trebuie să rămână ale fiecăruia. M-am mărginit doar la consecinţele care ne privesc direct şi la cum va fi Mutu mâine, la meciul cu Franţa, în antreul istoriei. Şi am ajuns la o concluzie liniştitoare. Mutu va fi mare sau măcar va încerca să fie pentru că atunci când ceva îl apasă pe Mutu nu îl doboară, ci îl face să erupă. E probat deja în anii de după Chelsea.

Că multe şi le-a făcut cu mîna lui este foarte adevărat, însă va rămâne mereu ceva ce nu admirăm la Mutu, deşi ar trebui. Hagi a povestit de multe ori cum a luat-o el de la zero. Mutu a pornit cu noi, toţi, de la un -10, la care toate sufletele ne erau criogenate în staza anilor ‘90. A tăiat în gheaţa din jur până într-o vară în care ne-a înmuiat. Măcar pentru asta merită o lună în care să fim doar ai lui. Începând de mâine, când veţi citi şi ce am scris în ProSport despre el…