Eu pentru cei trei spre unul care mai citesc

Cred ca este cel mai putin competitiv blog personal din cate au ziaristii. Deja trei cuvinte de atacat. Blog, ziarist, competitiv… Il atac pe ultimul pentru ca e singurul atacabil in materie de bloguri personale. Observ cum se perverteste si asta in fiecare zi. Un blog sub un nume ramane un loc unde ne prezentam lumii care ne cauta. Nu provocam lumea sa ne caute. De asta scriu atat de rar aici si numai cand simt ca trebuie sa scriu. Acum sunt in concediu. Si, avand ceva mai mult timp liber, ma uit pa bloguri…

 

Codul cui are o editura

Baieti cu pulovere pe gat ne scriu de langa Marile Lacuri despre templieri. Se inghesuie pe langa Chicago pentru ca in Illinois cica cad frunzele altfel si scriitorii scriu mai cafeniu. Cacofonia e intentionata si infinita. Ca cautarea Sfantului Graal. Editorii se inghesuie pe undeva in New York si probabil ca suna zilnic:  ”Dan Brown vinde uluitor!!! Codul lui Da Vinci sparge piata! Tu trebuie sa gasesti comoara!!! (soptit) Altfel…”. Iar baietii astia cu plovere o gasesc atat de des incat au umplut Diverta si Marile Lacuri.

Si pe mine de respect. Pentru templieri. Povestea invariabil se infasoara pe noua oameni care ajung pe aripile cruciadelor in sfantul Ierusalim. Acolo se inchid intr-un templu timp de (invariabil in Chicago) noua ani, dupa care ies si si stapanesc lumea doua sute de ani. Apoi, cand un rege francez si un papa inrobit acestuia le decid moartea, ascund un mare secret (de regula dovada ca Iisus e doar un om).

Cei noua au fost, probabil, vreo 10.000. Toti cu cruci rosii pe piepturile albe. Biserica a avut nevoie de refularea asta din Orient pentru a optimiza energiile unor principi care credeau mai mult in puterea sabiei si a cuferelor decat in cea a Papilor.

Recunosc, am citit. Recunosc, am fost uimit. Merit ars pe rug. Pe marginea unui lac din Illinois. Pe un protap sper…

 

România, ole!

Vrei o explicaţie pentru faptul că nu reuşim să ne calificăm pe nicăieri? Uite-o:

Mă uitam la TV zilele astea. Eternele ştiri cu crime, violatori şi hoţi. La un moment dat se derulau imagini cu obişnuitul bordei în care un ţăran îşi omorâse nevasta pe linie de gelozie. Cică se uita dulce după un vecin.

Ca un erou, criminalul vorbea în faţa microfonului despre fapta sa.

Întrebarea reporterului era una şablon: ”A fost un impuls de moment sau eraţi conştient când aţi făcut asta?”

Răspunsul, influenţat şi de aburii de alcool, a fost unul cu adevărat tare: “Era programată de pe 17!!!”

 

De la Scooter pentru Guţă

Ce tâmpenie ideea asta cu schimbatul imnului naţional! Dincolo de faptul că s-a născut dintr-un amuzament al tricolorilor, vorbim cu foarte multă uşurinţă de strofe pe care ar trebui doar să le învăţăm şi să le cântăm. Fără alte comentarii.

Mi se pare măcar hilar să vorbim despre ritmicitate şi chiar şi despre mesaj în cazul unui ritm naţional. Înainte de orice, imnul are o istorie. Faceţi cunoştinţă şi după aia întrebaţi-vă dacă e cazul să-l schimbăm pentru că are Mutu dificultăţi de interpretare:

Versurile îi aparţin lui Andrei Mureşanu, iar muzica a fost aleasă pentru acest poem de către Gheorghe Ucenescu. În 1848 a devenit una dintre emblemele revoluţiei care a răscolit ţara, fiind cântat pentru prima dată la Braşov, în acel an.  După 1948, românii au cântat “Deşteaptă-te române” cu ocazia fiecărei schisme istorice importante, fie că a fost război sau revoluţie. Acest cântec a însoţit, prin urmare, un popor atât în momentele de demnitate cât şi în cele de suferinţă, fiind un fragment din identitatea sa naţională.

A devenit imn naţional după 1989 şi, după mine, reflectă exact temperamentul şi reţeta istorică pe care le deţine poporul român. Ziua de 29 iulie, adică exact la o lună după finala Euro 2008, este considerată ziua imnului naţional. 

 

Unui sef aflat mereu in naveta intre doua statii…

Ce am scris mai jos este pura fictiune. Mi-ar placea sa stiu insa ca exista astfel de oameni care nu fac nimic toata viata doar pentru ca gandesc prea mult. Daca va place Kafka atunci va plac astfel de oameni pentru ca ei ating perfectiunea pe firul scurt al ciudateniilor lor absolute.

Pe unul l-am si intalnit. Mi-a fost sef. Mi-a lasat insa senzatia ca este imperfect. Nu facea nimic, dar strica asta lasand senzatia ca putea sa faca orice si ca stie totul…

Omul care nu a mai iesit niciodata

Nu m-am mai sculat de multa vreme atat de dimineata. Dincolo de buimaceala simt deja incitarea subiectului. Un om care n-a mai fost niciodata afara! Agorafobie? Nu. Probabil ca undeva, la originile intamplarii, sta o cumpana a vietii. Ma grabesc spre metrou si cobor neglijent treptele, ordonandu-mi intrebarile. „Il gasesti ori la Unirii, ori la Romana. Are o barba lunga, dar e spalat. Cauta sa stea pe la mijlocul peronului. Nu cerseste, dar nici nu refuza daca i se da…”. Asta mi-a spus un var de-al doilea…

Pana la Romana trec absenta peste statii. Aceleasi fetze plictisite. Numar de cate ori casca lumea in metrou. De mult mai multe ori decat mainile duse la gura… Cobor in forfota fara sfarsit de la Romana si il vad prin multime tolanindu-se mai bine pe un scaun de plastic. Imi zambeste de parca m-ar fi asteptat. „Buna ziua! Am venit pentru un interviu”, spun un pic jenat de explicatia pe care ar trebui s-o ofer in continuare. „Mda, e adevarat. N-am mai iesit de la metrou de vreo doi ani. Si atunci doar ca sa-mi iau niste nuggets de la Mc’Donalds ca aveau o promotie si mi-a dat cineva un cupon”. Ma surprinde. Vorbeste prea curat si stie sa spuna “naghetz”. E mai mult decat un om al strazii.

Pare ca-mi citeste gandurile. „Stai langa mine draga. Priveste un pic si incearca sa-mi spui ce vezi in jur. Atunci o sa intelegi”. Ma asez cu reticenta, dar el nu miroase urat, cum ma asteptam. „Fac dus aici, in vestiarul celor din statia asta. E, daca vrei , sediul meu central. Nu-s ticnit. Incearca un pic sa privesti in jur”. Ma uit si vad ce vad in fiecare zi. Oameni care pasesc ritmic spre treburi stiute doar de ei. „Nu! Nu asa! Incearca sa-i citesti. O sa vezi ca devine amuzat.” Iar eu incerc. Am in fatza o femeie intre doua varste. Se rujeaza grabita. Si-si aranjeaza fusta. Atunci mintea incepe sa se joace. Din stresul ei deduc ca merge la o intalnire romantica. Ba nu! Merge la un interviu pentru un nou job. Doar e luni si e noua dimineata. Ma uit inapoi la omul-care-nu-a –mai-iesit-niciodata. „Intelegi? Asta fac eu si nu m-am mai plictisit de multa vreme. In rest ma plimb. Hai sa vezi lumea”. Ne ridicam in momentul in care un metrou intra in statie. Intr-un mod mistic, datorita lui, incep sa fiu atent la oamenii din jur si sa inteleg mai multe despre ei.

Ajungem repede in Victoriei. „Aici mai dorm din cand in cand eu”, spune ciudatul meu interlocutor si se indreapta spre o usa din metal aflata spre capatul peronului. Ma tin dupa el magnetizat de bizareria momentului. Intram intr-o camera in care miroase a cauciuc ars. „Ce faci, Gica?” il intreaba omul pe un tehnician imbracat intr-un halat unsuros. „Oh, astept sa plec”, raspunde Gica, molfaind ceva ce lasase in aer un damf de usturoi. Trecem de inca o usa si intram intr-o alta lume. In cate un colt, tolaniti pe cate o saltea, doi pusti trag din cate o punga. Simtul olfactiv intra in alarma pentru ca trec prea brutal de la usturoi la aurolac. „Pe astia doi aproape ca-i salvasem. Sunt copii mei. Din pacate, eu sunt doar eu, iar ca ei mai sunt multi. O vreme se lasasera, dar au fost din nou corupti. Nu stiu daca mai am ce sa le mai fac. In spate e locul meu.” Mergem in spate unde sunt din nou surprinsa. Un pat si un raft plin de carti. „Asta e pentru tine”, imi spune intinzandu-mi un volum. Citesc: Cel mai iubit dintre pamanteni, Marin Preda. Zambesc, multumesc si ma retrag spre peron.

Ne suim din nou in primul metrou. „Fiecare tren are istoria lui. De pilda, in asta au dat o petrecere niste pusti in triaj. Stai! Uita-te acolo!” Ma uit catre un tanar care incearca sa fure un portofel dintr-o poseta, profitand de relativa inghesuiala. As vrea sa-l anunt ca e vazut, dar omul ma apuca de mana. „Suntem doar spectatori. Asta e regula mea. Singura”. Ajungem la Aurel Vlaicu dupa ce am mai facut cateva profile psihologice celor din jur. Nu am pus inca nici una din intrebarile pentru care l-am cautat: „De ce? Ce mananca? Ce prieteni are?”, dar simteam totusi un sentiment de implinire. Aflasem mult prea multe despre un loc despre care stiam doar lucruri de tranzit. „De ce?”, il intreb. „Poate pentru ca sunt las si am preferat sa fiu doar spectator, nu sa traiesc eu. Esential este insa ca nu ma plictisesc”, raspunde cu voce tremurata de coboratul intr-o oarecare graba a treptelor. Urmatoarele intrebari: „Din ce traiti aici? Cersiti? Ce mancati?”. Raspunde cu un zambet de genul celui al lui Sergiu Nicolaescu si se arunca intr-un metrou. „Atentie se inchid usile!”. Raman pironit, dar, in mod ciudat inteleg. „Aici e capatul lumii mele. Ultima statie. Imi pare rau!”, imi striga prin usa….

Dedic aceste renduri acelui om care vorbeste atat de frumos, dar face atat de putin, este usor de incantat si cu atat mai mari ii sunt deprimarile de dupa, se enerveaza des si atat…. Nu il voi mai prefera niciodata pentru ca are labirintul sau, metroul sau in care nu vreau sa ma mai pierd….

 

Remember 7 mai 1986 / Sevilla

Comunistul

Prin emisiuni TV încă se caută mormântul Ceauşeştilor. Găsim timp pentru anchete sordide cu morţi despre care, în zece ani, se vor face, poate, şi comedii, nu numai drame. În acelaşi timp, pe o stradă din Bucureşti, stă un alt om cu televizor, la care se uită însă altfel decât noi. Unde zâmbim, el se strâmbă, iar atunci când ceva din celălalt trecut ne întristează, el zâmbeşte. Confruntat cu ce înjurăm din aceleaşi timpuri, acelaşi om tace.

Casa Poporului e bună, Securitatea e atrocitate, metroul a fost foarte bun şi acum e excelent, e păcat de Casa Radio, şoimii patriei înseamnă îndobitocire, iar raţiile de pâine ne-au înfuriat. La 19 ani de atunci ştim despre toate cum au fost, însă probabil că nu suntem încă pregătiţi să aflăm cine a fost de fapt Valentin Ceauşescu. Poate că ne ocupăm de morminte doar pentru că sunt totuşi mai uşor de găsit decât oameni care trăiesc…

 

Chip cioplit

“Oamenii nu pot crea nici măcar un vierme,

dar fabrică zei cu miile”

Nu mai ştiu unde am citit chestia asta şi nici nu m-am obosit să caut. Aparţine unui ins, francez parcă, posesor de oareşcare celebritate, mult scepticism şi imensă dreptate.

Trăim cu tentaţia de a crede în multe care nu au probat niciodată că există. Într-o lume de certitudini veninoase, ne îngropăm în fantezie oricât de gros ar fi lanţul cu care ne pretindem ancoraţi în realitatea de pipăit.

Până şi atacul de panică este o religie. Da, chiar aşa! Este preotul bolilor. Vine să-ţi şoptească la ureche că vei muri şi tu crezi, pentru că te-ai născut cu nevoia de a crede şi cu spaima că vrei muri. Inima ţi-o ia razna şi cică te calmezi doar cu dacă învingi crezul că vei face infarct în secunda următoare. Şi, dacă n-ai calmante, te poţi linişti cu rugăciuni, deci transferându-ţi nevoia de a crede în altceva decât şoapta perversă a panicii subite.

Aşa e decât lumea. Oamenii îşi şterg lacrimile, sîngele şi deznădejdea pe prosopul religiei şi merg mai departe. Sunt atât de slabi că au nevoie de zei care să le ţină o mână pe cap după ce au omorât pe cineva. Sunt atât de nevolnici încât, tot rugându-se, au devenit o specie ineficientă. Nu pot dezvolta decât concurenţă. Mai mult nu se poate. 

Ca să se mintă că sunt de fapt fiinţa perfectă, oamenii pornesc războaie în care se julesc şi apoi merg din nou la biserică pentru a-şi şterge sângele, mustrările sau, după tabără, durerea. Acolo se întâlnesc cu toţii în singura secundă de linişte în care, în loc să-şi vorbească, imploră în sus după o linişte pe care nu o vor avea niciodată. Pentru că o tihnă perpetuă ar ucide zeii. Iar zeii nu-s nebuni să se sinucidă!