Să trăiţi bine!

Poza asta a fost publicată acum câteva minute de Gazzetta dello Sport. “Il Biscotto” (Biscuitul) este termenul folosit de italieni pentru ce înţelegem noi prin blat/meci strategic/trânteală. Hai, mergeţi acasă fraţilor pentru că

Nu-s de acord cu blatul sub nici o formă a lui. Nici măcar forma care convine acum României. Faptul că francezii, dar mai ales italienii se dau acum cu fundul de pământ elveţian suspectând şi detestând o presupusă pace între noi şi Olanda. Uită prea repede episoade mult mai ruşinoase din istoria fotbalului lor şi invocă acum virtuţi pe care nu le au. Pentru asta şi pentru multe alte postere, injurii şi aroganţe sunt ispitit să vreau cel mai cusut cu aţă albă meci dintre cele care n-ar trebui să se joace niciodată.

 

România de diseară

Mai sunt trei ore până la meciul ăsta cu Olanda. Am cam obosit la câte variante am auzit. Cea bună şi sănătoasă este că ei vor juca. O vor face însă fără oase puse la bătaie şi fără mulţi titulari, ceea ce ne avantajează. Trebuie să aveţi emoţii pentru că este o partidă adevărată. Nu Ceahlăul - Bistriţa, dacă la asta vă gândeaţi. Nu avem prieteni şi cu atât mai mult aceştia nu sunt olandezi.

 

Indianul (tribut unui antrenor care-mi place foarte mult)

Cehii au imaginaţie. Au adus o poreclă pentru selecţionerul lor tocmai de peste Atlantic. Acasă la Praga, Karel Bruckner este poreclit „Kleki Petra”, o căpetenie de indieni dintr-un roman.

 

Chiar! Dacă i-ai pune o pană şi şi-ar lăsa părul argintiu să crească, Bruckner ar trece uşor drept înţeleptul care stă turceşte lângă cort şi priveşte impasibil cum armata americană îi măcelăreşte pe ai săi. Bruckner doar seamănă, nu şi are sânge de indian. În mod sigur însă are stofă de general. Sub sceptrul său, Cehia a fost un adversar de temut în ultimii ani. Antrenează de 33, ascensiunea sa începând în 1973, la Sigma Olomouc. Şi-a confecţionat repede faima de strateg cu mare tact. În 1980, la un meci de campionat, a pus la cale un mod inedit de a da gol din lovitură liberă: doi fotbalişti se îndreaptă în acelaşi timp spre poartă, ca şi cum ar şuta. În mod surprinzător pentru adversari, cei doi se cioocnesc însă şi cad fără să atingă mingea. În momentul de uluială inerent, un al treilea a venit şi a pasat pentru un atacat care a marcat apoi lejer. De atunci a inventat multe. Jucători, echipe şi, mai ales, rezultate de mare prestigiu pentru Cehia. Şi a făcut totul foarte ieftin. În 2004, avea un salariu de doar 100.000 de euro. În acelaşi an, Sven Goran Ericksson câştiga 3,7 milioane de lire sterline. Şi n-o să-mi fie clar niciodată cine este ăla mai bun între ei…

 

Născut pe 13 noiembrie 1939, la Olomouc, Bruckner socoteşte că a făcut şi a văzut destule până la 69 de ani. El a anunţat înainte de turneul final al Campionatului European că acesta reprezintă ultima sa aventură alături de selecţionata cehă. După confruntările din Elveţia şi Austria bătrânul indian se va retrage, urmând să-şi trăiască anii bătrâneţii în Olomouc. Cehii nu mai sunt la Euro, iar Bruckner nu va mai fi niciodată pe vreo bancă tehnică. A lăsat însă urme adânci în fotbal.

Poate că vă întrebaţi de ce îi dau atâta cu Bruckner ăsta. Am avut ocazia să-l văd în carne şi oase la Cehia - România şi m-a impresionat. Măcar la apus, un om care te impresionează merită câteva minute şi 10+20 de rânduri

 

De la Scooter pentru Guţă

Ce tâmpenie ideea asta cu schimbatul imnului naţional! Dincolo de faptul că s-a născut dintr-un amuzament al tricolorilor, vorbim cu foarte multă uşurinţă de strofe pe care ar trebui doar să le învăţăm şi să le cântăm. Fără alte comentarii.

Mi se pare măcar hilar să vorbim despre ritmicitate şi chiar şi despre mesaj în cazul unui ritm naţional. Înainte de orice, imnul are o istorie. Faceţi cunoştinţă şi după aia întrebaţi-vă dacă e cazul să-l schimbăm pentru că are Mutu dificultăţi de interpretare:

Versurile îi aparţin lui Andrei Mureşanu, iar muzica a fost aleasă pentru acest poem de către Gheorghe Ucenescu. În 1848 a devenit una dintre emblemele revoluţiei care a răscolit ţara, fiind cântat pentru prima dată la Braşov, în acel an.  După 1948, românii au cântat “Deşteaptă-te române” cu ocazia fiecărei schisme istorice importante, fie că a fost război sau revoluţie. Acest cântec a însoţit, prin urmare, un popor atât în momentele de demnitate cât şi în cele de suferinţă, fiind un fragment din identitatea sa naţională.

A devenit imn naţional după 1989 şi, după mine, reflectă exact temperamentul şi reţeta istorică pe care le deţine poporul român. Ziua de 29 iulie, adică exact la o lună după finala Euro 2008, este considerată ziua imnului naţional. 

 

Zurich, oras romanesc

 

Au început deja fentele?

Ceva ciudat petrecut acum o oră: FRF anunţă pe www.frf.ro echipa pe care o va alinia Victor Piţurcă în partida cu Franţa din seara asta. Un lucru cât se poate de oficial, fiind vorba de o sursă veritabilă şi la fel de oficială. Apoi, la o jumătate de oră distanţă, ştirea cu echipa dispare de pe site+ul frf.

Sunt aproape sigur că a fost o nadă pentru francezi şi că primul unsprezece va arăta altfel.

ECHIPA ANUNŢATĂ PE SITE-UL FRF:

Lobonţ – Contra, Tamaş, Goian, Raţ - Cociş, Rădoi, Chivu - Nicoliţă, Mutu - D. Niculae

ECHIPA PE CARE O ANTICIPEZ EU: 

Lobonţ - Contra, Tamaş, Goian, Raţ - Codrea, Rădoi, Chivu - Fl. Petre, Mutu - Marica

 

Ziua pozelor

2004… început de iarnă. Conferinţă de presă. Un tânăr priveşte printre gene către îmbulzeala din faţa sa. Încearcă să-şi compună o privire de om spăşit, dar mesajul ochilor este unul obraznic: „Acum sunt la pământ. Trageţi în mine cu tot ce aveţi. O să obosiţi într-o zi, iar eu, Adi Mutu, voi fi tot aici. O să uitaţi de Chelsea odată cu mine. Şi, chiar dacă nu mă mai vreţi, eu vă vreau. Şi o să vă am!”. Ce a spus pe gură nu mai contează.

2008… început de vară. Mă uit pe poze de la Euro. Un televizor redă ştirile zilei: „Înaintea crucialului meci cu Franţa… Mutu e lovit… plătească 12 milioane de euro…”. Închid o poză cu Chivu. „… primit groaznica veste… bunica sa a murit…”. În sfârşit, o poză cu Mutu la zi, din Elveţia, pentru materialu’ ăla cu drama lui. Văd însă acea privire de atunci, şi realizez că se întâmplă din nou. Mutu este aici şi va lupta pentru că, atunci când îi este rău asta ştie să facă cel mai bine. Într-o zi, Mutu va cădea pentru că asta fac în final toţi. Eu pur şi simplu ştiu însă că nu se va întâmpla acum! Nu azi!

 

Doar noi şi Mutu

Am scris azi ceva pentru ProSport-ul de mâine despre Mutu, încercând să fug de ipocrizia momentului. Am evitat să-i plâng pe umăr pentru cât de greu îi este după ce a aflat că are de dat 12 milioane de euro lui Chelsea sau cât de mare ar fi durerea atunci când îţi moare bunica. Nu pentru că aş bagateliza, ci doar pentru că astfel de lucruri trebuie să rămână ale fiecăruia. M-am mărginit doar la consecinţele care ne privesc direct şi la cum va fi Mutu mâine, la meciul cu Franţa, în antreul istoriei. Şi am ajuns la o concluzie liniştitoare. Mutu va fi mare sau măcar va încerca să fie pentru că atunci când ceva îl apasă pe Mutu nu îl doboară, ci îl face să erupă. E probat deja în anii de după Chelsea.

Că multe şi le-a făcut cu mîna lui este foarte adevărat, însă va rămâne mereu ceva ce nu admirăm la Mutu, deşi ar trebui. Hagi a povestit de multe ori cum a luat-o el de la zero. Mutu a pornit cu noi, toţi, de la un -10, la care toate sufletele ne erau criogenate în staza anilor ‘90. A tăiat în gheaţa din jur până într-o vară în care ne-a înmuiat. Măcar pentru asta merită o lună în care să fim doar ai lui. Începând de mâine, când veţi citi şi ce am scris în ProSport despre el…

 

Au putut fi mereu, dar n-au fost niciodată

Au trecut patru ani de atunci, dar Portugalia poartă încă stigmatul ratării titlului continental chiar pe teren propriu, în faţa Greciei, în urma unei finale înaintea căreia spuneau deja „În sfârşit!”.

Portugalia reprezintă poate cea mai trist poezie a fotbalului. Pe acea bucată de pământ înghesuită pe malul Atlanticului de o Spanie trufaşă s-au născut multe dintre marile nume ale fotbalului. Orice discuţie începe aici cu Eusebio şi se continuă cu Figo şi se încheie cu Cristiano Ronaldo, adică, măcar de două ori Hagi şi-o dată Mutu. Cu toate acestea, îndreptăţiţi perpetuu să viseze, portughezii şi-au consumat marile momente cu capetele plecate. Frumoşi, dar naivi, au fost în multe rânduri mari favoriţi şi au sfîrşit drept mari perdanţi. Parcurgând declaraţia lui Scolari, care împarte toate şansele în mod egal la toţi, îmi dau seama că după acea păţanie cu Grecia, portughezii caută să-şi cenzureze aspiraţiile. Şi poate acest nou tip de realism va aduce şi primul final fericit pentru o naţională care merita poate un palmares mult mai lung decât cel pe care îl etalează acum.

 

Specii de oameni

Zidul care pe care un fotbalist trebuie să-l sară pentru a intra în istorie este tot mai înalt. Trebuie să ţinem minte tot mai multe nume, uitând tot mai frecvent altele şi considerând mult prea repede unele noi. Figo a reuşit totuşi să strângă un capital de notorietate mult mai solid decât marketingul lui Beckham sau harul lui Ronaldo.

Şi vedetele se împart pe specii şi se definesc cel mai bine după cum apun. Unele se retrag urât, încăpăţânându-se să creadă că încă mai pot, chinuindu-se până în ultima secundă ca rezervă într-un club de pluton, după trei operaţii de menisc şi multe lufturi pe final de meci.

Altele îşi calculează ca scoţienii ultimii ani şi-şi tranformă finalul într-un butic în care vând, de regulă peste ocean, bucăţi de imagine pentru un fond de pensie cât mai consistent. Apoi sunt acele staruri care cad pradă unui dulce miserupism. Se îngraşă, mai joacă un an şi se lasă pe tăcute, între două petreceri.

 În fine, pentru cei ca Figo soarele străluceşte până în ultima secundă pentru că au luat fotbalul în cel mai serios mod cu putinţă. Retragerea e la fel de zgomotoasă ca şi afirmarea. Ca el Mai sunt doar câţiva. Un Beckenbauer, un Maldini sau un Zidane. Singur, Maradona a fost din toate câte puţin şi e imun la toate coroziunile timpului. Dar el este altă poveste, pentru o altă zi…