Ba de ziua mea!

Revin pe blog ca la rodeo, agatat de spatele raposatului Adrian Paunescu. Evoc unul din editorialele sale din raposatul Sportul Romanesc. Titlul apasat, plin de personalitate si de mese goale la ceasul lui festiv de atunci: „De ziua mea”. Dupa titlu, o poezie cu vreo 3 strofe, si, dupa poezie, reţetarul despre cum a marcat chiar si el, cu bâlciul cuvintelor, in poarta Fiorentinei.

Sunt convins că nu o să rezist decat vreo 7 secunde in spinarea memoriei zimbrului plin de rime, dar macar am avut ieri o masa plina de ziua mea, asa ca incurajez făţis, la revenirea aici, discutia despre cum se trece în contabilitatea neamului că unul scrie magnific, dar mai ales ca moare romanţat şi ne face să uităm că a fost cândva un bun al regimului.

Adaug din poet către conducător: „Aveţi o scânteie divină şi vă călăuzeşte un geniu lăuntric”, „nu m-am îndoit niciodată de marea dumneavoastră iubire pentru adevăr”, „atât de tânăr, atât de curajos, atât de lucid, atât de realist…”

El e mare si mort, eu sunt mic si viu, dar eu dau liber la commenturi…

Noi si cei care am fost

Steaua, un timbru filat

Scriu în timp ce probabil că Lăcătuş, roşu la faţă şi răguşit rosteşte fraze scurte într-un vestiar în care nu se aude nimic altceva. 1-1 cu Vaslui. Nimic nou până la urmă. Un egal acasă, ca multe altele. Nu îndepărtează iremediabil pe Steaua de titlu, după cum nici Porumboiu nu a tras de o maneta pentru a primi toate trei fructele in cazinoul fotbalului. Vâzând meciul în redacţie, dincolo de rezultat, un sentiment sumbru mi s-a părut că pluteşte deasupra bulevardului.

Zi după zi, Ghencea nu uită parcă numai să zîmbească, ci pare că a pierdut total şirul vieţii sale. Trăia în alt mod fie şi cînd făcea egal acasă. Le făcea altfel. Avea un alt stil de a pierde şi de a face egal. Acum, suporterii stau întorşi cu profilul către teren şi sunt conectaţi cu toată repulsia pe care o pot oferi de o anume lojă. Acolo, la acel bacon special modificat, mărgelele sunt trecute printre aceleaşi degete ca la meciul cu Valencia, dar nu mai regăsesc harul şi hazul divin de atunci. În fine, pe teren nu se mai nasc idei în viteză, ci totul pare ulei de ricin înghiţit minut după minut plus prelungiri. Lăcătuş e tot o statuie, dar fanii încep să-i ciobească şi lui nasul cu dalta urii pentru acea lojă pe care el o slujeşte. În fine, îndrăznim şi spunem: lipseşte Rădoi, dar lipseşte şi Lăcătuş. Lipseşte Piţurcă, lipseşte Prodan şi de la vestiare nu mai apare Balint. Boloni e de multa vreme istorie si nici macar un Ilie Stan nu se mai iveşte să trimită rachete. Unde-s pistoalele, unde-s pumnalele…

Unii ar spune că sunt momente şi momente, că echipa asta a pierdut doar un punct şi poate doar un titlu în această seară. Ceva îmi spune că este însă pe cale să-şi piardă cartea e identitate. Devine tot mai mult doar o marcă poştală mototolită într-un pumn de copil care intră pe poarta stadionului. Din păcate însa, nici copiii nu mai colecţionează timbre, ci, după cum sună o ştire venită tot în această seară, apar la stadion cu cuţite.

Întrebări pentru voi: pe ce loc va termina Steaua acest campionat şi cu ce fotbalişti din Liga I credeţi că poate regăsi spiritul echipei de altă dată? Aştept aici, cu maxim interes, comentariile voastre pe această temă.

Eu pentru cei trei spre unul care mai citesc

Cred ca este cel mai putin competitiv blog personal din cate au ziaristii. Deja trei cuvinte de atacat. Blog, ziarist, competitiv… Il atac pe ultimul pentru ca e singurul atacabil in materie de bloguri personale. Observ cum se perverteste si asta in fiecare zi. Un blog sub un nume ramane un loc unde ne prezentam lumii care ne cauta. Nu provocam lumea sa ne caute. De asta scriu atat de rar aici si numai cand simt ca trebuie sa scriu. Acum sunt in concediu. Si, avand ceva mai mult timp liber, ma uit pa bloguri…

Codul cui are o editura

Baieti cu pulovere pe gat ne scriu de langa Marile Lacuri despre templieri. Se inghesuie pe langa Chicago pentru ca in Illinois cica cad frunzele altfel si scriitorii scriu mai cafeniu. Cacofonia e intentionata si infinita. Ca cautarea Sfantului Graal. Editorii se inghesuie pe undeva in New York si probabil ca suna zilnic:  „Dan Brown vinde uluitor!!! Codul lui Da Vinci sparge piata! Tu trebuie sa gasesti comoara!!! (soptit) Altfel…”. Iar baietii astia cu plovere o gasesc atat de des incat au umplut Diverta si Marile Lacuri.

Si pe mine de respect. Pentru templieri. Povestea invariabil se infasoara pe noua oameni care ajung pe aripile cruciadelor in sfantul Ierusalim. Acolo se inchid intr-un templu timp de (invariabil in Chicago) noua ani, dupa care ies si si stapanesc lumea doua sute de ani. Apoi, cand un rege francez si un papa inrobit acestuia le decid moartea, ascund un mare secret (de regula dovada ca Iisus e doar un om).

Cei noua au fost, probabil, vreo 10.000. Toti cu cruci rosii pe piepturile albe. Biserica a avut nevoie de refularea asta din Orient pentru a optimiza energiile unor principi care credeau mai mult in puterea sabiei si a cuferelor decat in cea a Papilor.

Recunosc, am citit. Recunosc, am fost uimit. Merit ars pe rug. Pe marginea unui lac din Illinois. Pe un protap sper…

BE CA LI

Gigi, Gigi, Gigi… Peste tot numai Gigi. Râzând, ameninţând, luând peste picior, fiind furios şi iar râzând. Unii colegi din presă se dezbracă acum de acest Frankenstein care ne aparţine tuturor. Noi l-am trezit în arcul electric al senzaţionalului căutat cu orice preţ. Şi căutat înseamnă scris de noi, citit de voi. Prin scrupulele pe care mi le atribui, mi-l atribui şi pe Gigi Becali ajuns la altitudini de popularitate unde ameţeşte tot mai des şi apoi cade peste noi toţi.

Este, înainte de orice, o creaţie a presei, dar asta rămâne doar o constatare. Fatalistă, dar o simplă constatare. Înaintea noastră regăsim puţine şi precare idei faţă de cum trebuie tratat pe mai departe Becali. Şi tratat înseamnă cum să-l scriem noi şi cum să-l citiţi voi. E la fel ca atunci când sari un gard şi imediat constaţi că în faţa ta mârâie un doberman. Ne trebuie rapid o cale pentru a ieşi dintr-un cerc vicios şi cinic. În presa zilelor noastre se spune că fără Gigi nu ai subiect. Cu Gigi în ziar sau la TV ai spectacol, dar hrăneşti în continuare o tumoră. Avem nevoie de un alt drum pentru că trebuie să fim cinstiţi cu noi şi cu voi: de rezultat nu putem să mai ţinem… Nici noi şi nici voi!

Voi ce credeţi? Cum credeţi voi că ar trebui să tratăm o personalitate ca Gigi Becali?

Aştept plin de curiozitate răspunsurile voastre!

Acelaşi, dar cu alt blog

De astăzi, dacă vreţi, citiţi-mă pe blogul meu de pe www.prosport.ro. Adresa noului meu blog este http://blog.prosport.ro/doru_gheorghiu/. Voi încerca să scriu pe ambele bloguri şi sper să ţin pasul.

Băsescu întoarce… şapca

Există unu’ de prin Iaşi care îl imită pe preşedinte şi cântă hip-hop cu vocea inconfundabilă a primului marinar al ţării. Nu e ceva genial, nici măcar original, dar pentru „vina” de a-mi fi smuls un zâmbet într-o dimineaţă am decis să-i acord un post.

Ascultă-l aici pe BĂSE

Goe la cornerul vieţii

Mă uimeşte interviul din Prosportul de azi cu stelistul Goian. În ciuda înălţimii sale, mă obişnuisem ca el să nu se dea la nimeni în afara gazonului. Şi-a făcut loc pe tăcute printre titularii Stelei, mutându-l un etaj mai sus chiar pe căpitanul Rădoi. Tot fără prea multe cuvinte a ajuns la naţională, unde s-a înfipt bine lângă Tamaş şi părea că aşteaptă ca toate să vină spre el fără să comenteze, fie că vorbim de atacanţi, premieri sau afirmări. Iată însă că Goian totuşi vorbeşte. Uite că nu este doar un plăvan blajin, care se enervează doar când moare, adică doar când e prea târziu. Uite totuşi că, atunci când se simte lovit, Goian le zice chiar apăsat. Mă bucur să aflu că se pricepe să se apere şi cu gura. Ştiu totuşi şi că avem atâtea vedete, încât mi-ar părea rău ca Goian să se lase cumva pe vine pentru a se înghesui printre ele. A fost atât de seducătoare liniştea să ştiu că acolo, în spate, pe fundal, peste greţurile din diverse momente ale lui Mutu sau Dică, se va ridica mereu un cap uriaş, care nu spune niciodată nimic, dar care face întotdeauna umbră peste toate emoţiile noastre.

Piţi, ai treabă!

Am pierdut urât cu Olanda şi vrem să ştim de ce! Reflexul de a cere o decapitare vine ca o refulare a celui care, dacă n-a primit capete ale duşmanului, vrea măcar unul dintre ai lui. Unul cu nas ascuţit şi cu părul negru şi lins.

Ne înghesuim să-l înjurăm acum pe Piţurcă şi autocarul pus în poarta mândriei noastre şi l-aş fi înjurat şi eu, dar mi-am amintit brusc de Iordănescu. De icoane, de evadări din cantonament, de goluri primite în ultimul minut şi de cei opt ani dinaintea meciului cu Olanda. Mândria noastră, cea în care simţim răni acum, ne–a fost resuscitată de el, acest Satana cu care am ajuns într-un Rai pentru care aveam, HAI NAIBA S-O RECUNOAŞTEM ODATĂ!!!, decât o jalnică viză de flotant. Cred şi spun apăsat că Piţurcă trebuie să meargă mai departe. Nu avem timp de prostii. Preliminariile nu-s din 6 în 6 ani şi nici nu se califică 6 din grupă.